Articole
Cum ar fi dacă, în loc să îți propui să fii perfect, ți-ai propune să fii tu însuți?
Încercarea de a fi perfect este una sortită eșecului, este un drum fără sfârșit ce te va duce spre și mai multă durere și te va îndepărta de tine, în dorința de a-i mulțumi pe ceilalți, de a nu-i supăra cu nimic din ceea ce faci sau spui. Pentru ca să poți să îi ajuți pe ceilalți, să poți contribui la fericirea lor este nevoie ca mai întâi să te îndrepți asupra ta. Să fii tu însuți înseamnă să îți dai voie să fii și vulnerabil, rănit, trist, nemulțumit, să ai defecte, să fii diferit de ceilalți, să ceri ajutor atunci când nu mai poți, să spui ce te doare, care sunt nevoile tale chiar dacă asta nu va fi pe placul celor din jur. Să fii tu însuți îți dă șansa să fii autentic, să te descoperi pe tine, să te valorizezi, să te accepți, să te iubești și să îți poți trăi viața cu bucurie.
Perfecțiunea este o iluzie, un vis ce nu va putea fi atins niciodată, pentru că întotdeauna vei găsi ceva ce te va nemulțumi, vei vrea să faci mai mult. A căuta să fi perfect este ca și cum ai căuta să „încapi” într-o matriță, să te potrivești unui standard, să devii uniform, ceea ce duce la pierderea unicității. Îți amintești povestea Cenușăresei și a pantofului pierdut? Acel pantof, deși toate femeile l-ar fi putut purta, nu se potrivea decât ei, pentru că era făcut special pentru ea. În mod similar se întâmplă și atunci când cauți să fi perfect: încerci, de fapt, să probezi un pantof care nu ți se potrivește. Și mai știi ce au făcut surorile vitrege ale Cenușăresei în încercarea lor de a fi potrivite pentru acel pantof? Și-au tăiat un deget de la picior, dar chiar și așa, cu tot sacrificiul făcut pantoful nu s-a potrivit.
A încerca să fii perfect înseamnă să vrei să atingi un ideal pe care alții l-au ales (direct sau indirect) pentru tine, înseamnă să-i lași pe ceilalți să facă alegeri în ceea ce te privește. Eu te îndemn să privești în interiorul tău, să te întrebi ce vrei cu adevărat și să îți propui să fii tu însuți, să ai curajul și încrederea de a merge pe drumul tău, să fii atent la nevoile tale și să te accepți așa cum ești: imperfect, unic, vulnerabil dar împăcat cu tine și cu cei din jurul tău.
Vindecarea rănilor copilăriei
A fi părinte poate fi o bună ocazie de a ne conecta cu noi înșine, de a ne analiza și a ne înțelege mai bine, de a ne vindeca propriile răni ale copilăriei. Chiar dacă noi nu am conștientizat pe deplin aceste răni, chiar dacă nu am știut să le definim, ele sunt încă prezente și ne afectează sub diverse forme. Suferințele experimentate, nedreptățile, durerile pe care le-am îngropat adânc în noi pot ieși acum la suprafață, cerând atenția noastră.
O modalitate simplă de a le identifica este să urmărim reacțiile pe care le avem față de copiii noștri, pentru că astfel putem regăsi un tipar de comportament – moștenirea lăsată de către părinții noștri, manifestată sub forma unor moduri inadecvate de a răspunde nevoilor celor mici.
Cu cât frustrarea noastră este mai mare, cu cât comportamentul copilului este mai greu de tolerat cu atât putem spune că rana din propria copilărie este mai adâncă. Conștientizarea acestor mecanisme este un element important, un prim pas esențial în drumul nostru spre vindecare. În loc să-l pedepsim pe cel mic, să-l considerăm un copil dificil sau să ne considerăm pe noi înșine părinți răi ar fi mai util să înțelegem ce stă în spatele acelui comportament, cu ce anume din trecutul nostru rezonează și ce anume trezește în noi situația în care ne aflăm. O astfel de abordare este utilă atât pentru noi cât și pentru copiii noștri care au nevoie să înțeleagă unde se oprește responsabilitatea lor pentru cele întâmplate și unde încep așteptările, proiecțiile părintelui. Întâlnirea adultului cu suferința din propria copilărie nu trebuie să se transfere asupra copilului pentru că riscăm ca ei să se simtă vinovați pentru toată această suferință și să o preia, transformând-o în timp în anxietate, atacuri de panică, încredere în sine scăzută, diverse frici sau chiar în depresie.
Vindecându-ne propriile răni ale copilăriei ne dăm posibilitatea să fim bine cu noi înșine, să ne re-găsim bucuria dar și să construim o relație autentică, sănătoasă cu copiii noștri rupând, în același timp, lanțul acestei moșteniri lăsate de generațiile precedente.
Mama narcisică
O mamă narcisică este incapabilă să ofere copilului toată atenția și validarea de care acesta are nevoie pentru a se simți iubit și sigur din punct de vedere emoțional. Acest lucru poate avea un impact asupra convingerilor, comportamentelor și stimei de sine a copilului până la vârsta adultă.
A fi copil înseamnă să căutăm în părinții noștri dragoste, sprijin și încurajare. Este important să ne simțim văzuți și auziți de cei dragi pe măsură ce creștem. Poate fi foarte dureros să crești cu un părinte care îți neagă aceste surse de securitate emoțională, dar din păcate, aceasta este realitatea pentru copiii care cresc cu o mamă narcisistă.
Ce este narcisismul?
Unele mame narcisice ar putea îndeplini criteriile pentru tulburarea de personalitate narcisică. Aceasta este o tulburare de personalitate psihologică ce se caracterizează prin diferite simptome. O mamă narcisică se poate simți îndreptățită să primească ceea ce își dorește (consideră că totul i se cuvine), se poate simți importantă, poate căuta admirația celorlalți, poate crede că este mai presus de ceilalți. Ea nu are empatie, își exploatează copiii, poate experimenta hipersensibilitate la critici, crede că merită un tratament special și, din păcate, nu conștientizează daunele pe care le provoacă. Este convinsă că tot ceea ce face este pentru binele copiilor ei, că astfel îi ajută să obțină succes, performanță, statut social, etc.
În plus, o mamă narcisică își poate folosi copiii pentru a-și îndeplini propriile obiective și dorințe, în detrimentul dorințelor copilului și chiar al nevoilor emoționale sau fizice ale acestuia. De exemplu, o mamă narcisică îi poate cere copilului ei să o ajute cu treburile casnice după ce se plânge că este obosită după zi lungă de muncă fără să-și întrebe copilul cum se simte el după o zi de școală. În viziunea acestor mame copilul nu are de ce să se plângă, să aibă o zi proastă, în definitiv ea a avut grijă ca totul să fie bine pentru copil. Drept urmare, copiii mamelor narcisice pot crește simțindu-se confuzi, invalidați, inferiori și neiubiți. Pe măsură ce cresc și devin adulți, ei nu vor ști că sunt valoroși, că au dreptul să refuze atunci când cineva le solicită ajutorul, că au voie să greșească, că merită apreciere și iubire fără a da mai întâi ceva la schimb.
Trăsăturile pe care le întâlnești la o mamă narcisistă
Deși nu toate mamele narcisice suferă de o tulburare de personalitate narcisică, exprimarea tendințelor narcisice poate fi la fel de dăunătoare pentru un copil. Iată câteva semne că ai putea avea o mamă narcisistă:
- Are constant nevoie și face în așa fel încât orice conversație să fie despre ea;
- Se laudă cu realizările tale față de alții, dar rareori te validează sau te laudă direct pe tine pentru aceste realizări;
- Dă vina pe alții (prietenii tăi, anturajul, colegii, etc.) pentru orice problemă pe care o poți avea, care decurge din comportamentul ei;
- În prezența altor persoane poate fi foarte plăcută, dar este dură cu copilul ei atunci când nu mai este nimeni altcineva de față;
- Te face să te simți rău pentru că nu faci ceea ce îți solicită ea imediat;
- Te face să te simți vinovat(ă) lăudându-se cu câte face pentru tine, cu sacrificiile pe care le-a făcut pentru ca ție să îți fie bine;
- Îți transmite o stare de anxietate și de multe ori te determină să îți pierzi încrederea în tine;
- Face tot ceea ce poate pentru a fi deasupra altora, pentru a fi (a se simți) superioară.
Cum să faci față dacă ai o mamă narcisică?
Dacă simțiți că și tu ai fost afectat(ă) de oricare dintre aceste trăsături, iată câteva lucruri pe care le poți încerca pentru a face față unei mame narcisice:
- Creează spațiu: când îți atribuie ție propriile ei nemulțumiri, nu fii pasiv! Spune-i că acest mod de a face față furiei sale nu este unul constructiv;
- Arată-i empatie: chiar dacă îți este greu, recunoaște că probabil are nevoie de compasiune și empatie, cu siguranță are propriile suferințe nerezolvate din trecutul ei. S-ar putea să nu știe cum să îți arate, dar îi pasă de tine;
- Accept-o așa cum este: încearcă să acceptați narcisismul ei, să o înțelegi așa cum este și acceptă că nimic din ceea ce faci nu poate schimba asta. Nu este vina ta. Așadar, amintește-ți că tot ceea ce spune și face, că acțiunile ei provin din personalitatea ei problematică;
- Ai încredere în tine: recunoscându-i narcisismul, este important, de asemenea, să îți recunoști propria valoare, chiar și atunci când ea îți minimizează punctele forte. Angajarea în hobby-uri care îți sporesc abilitățile și sentimentul de împlinire te vor ajuta să îți crești încrederea;
- Acceptă ajutorul celorlalți: deși nimic nu poate înlocui validarea pe care un copil o primește de la mama sa, pot exista și alte figuri de susținere pe care te poți sprijini, cum ar fi prietenii, profesorii, colegii de muncă sau alți membri ai familiei de care ești apropiat(ă);
- Păstrează distanța: dacă simți că eforturile tale nu sunt suficiente, că nu poți face față pur și simplu personalității problematice a mamei tale, păstrează distanța. Impune limite clare și ferme a.î. să reduci progresiv contactul cu mama ta, până în punctul în care te simți capabil(ă) să gestionezi această relație;
Unitatea familiei
Unitatea familiei este un factor foarte important al stării de bine a fiecărui individ dar și un factor de stabilitate, un suport, o resursă importantă de energie și de echilibru. Atunci când există un membru al familiei care se confruntă o boală cronică sau cu o deficiență (fizică sau psihică) acea persoană va avea parte de atenție suplimentară din partea celorlalți, ca suport, prețuire și din iubire. Acesta este un lucru benefic și absolut necesar pentru cel aflat în suferință, dar să nu uităm că și ceilalți membri ai familiei au de suferit, pe lângă cel drag lor. Una dintre cele mai frecvente greșeli pe care le fac părinții unui copil cu o astfel de problemă este să se concentreze aproape exclusiv pe copilul bolnav, aproape uitând de celălalt copil (ceilalți copii) sau poate chiar de partenerul de cuplu. În acele momente apare erodarea relațiilor familiale, scăderea încrederii între membrii familiei, scăderea stimei de sine al celui care nu mai are parte de atenția de care se bucura în trecut. Apar apoi și sentimente de vinovăție (eu sunt sănătos în timp ce fratele/sora mea nu este), auto-acuze, poate chiar și ideea că persoana respectivă nu este suficient de bună, acesta fiind motivul pentru care a pierdut afecțiunea celuilalt. În anumite cazuri există tendința ca și copilul sănătos să dezvolte o serie de probleme (de ex. alergii) pentru a putea avea parte de îngrijire și atenție, pentru a putea petrece mai mult timp în prezența mamei/tatălui care vor fi nevoiți să se ocupe mai mult de el.
O altă abordare greșită, dar mai rar întâlnită, este aceea în care părinții alocă foarte mult timp și atenție copilului sănătos, din teama ca acesta să nu se simtă neglijat. Un astfel de copil va crește cu ideea că el este singurul important, că i se cuvine cam tot ceea ce își dorește și nu va ști să accepte un refuz, o respingere sau o critică din partea colegilor de școală, a cadrelor didactice sau a prietenilor. Va învăța practic să se comporte într-o manieră egoistă, în care nevoile lui vor fi puse întotdeauna înaintea nevoilor celorlalți iar când se va lovi de un refuz se va simți jignit, atacat, neimportant neștiind să gestioneze o astfel de situație. Micul univers idealizat de acasă nu se mai regăsește în afara familiei, unde realitatea diferă mult de ceea ce știa sau de așteptările sale. Apar sentimente de frustrate, nemulțumire, dificultăți de socializare, de integrare în grup, acuze la adresa celorlalți, tristețe, anxietate sau poate chiar depresie.
Niciodată nu este ușor să ai un membru al familiei cu o deficiență sau cu o boală cronică dar este necesar ca cei implicați să ia decizii legat de această situație având în vedere întreaga familie, nu doar pe cel suferind. Acolo unde există coeziune, răbdare, înțelegere vor exista și resurse pentru ca dificultățile generate de boală să fie mai ușor depășite.
Sănătatea nu este un privilegiu, ea este normalitate dar nu exclude nevoia de afecțiune, căldură sufletească, disponibilitate afectivă sau de conectare și nu trebuie neglijată (dar nici supraapreciată) nevoia celui sănătos de a fi iubit, de a se simți apreciat, important sau valoros.
Suferința unei persoane dragi poate reprezenta un factor care să dezbine o familie, să o scindeze, sau, din contră, să o facă mai puternică, atât timp cât nu uităm că fiecare membru al familiei este important și merită să fie iubit, indiferent de cât de generoasă sau de zgârcită pare că a fost cu el natura.
Pregătirea pentru grădiniță
Prima zi de grădiniță este un eveniment important atât în viața preșcolarilor cât și a părinților lor. Intrarea în colectivitate a celor mici este necesară și aduce multe beneficii dar aduce și provocări pe măsură. Apar situații noi, schimbări de atitudine sau de comportament la cei mici a.î. părinții se văd, dintr-o dată, puși în situații cu care nu s-au mai confruntat în trecut și pe care nu știu să le gestioneze. O bună integrare a copilului în colectivitate necesită timp, răbdare iar șansele de reușită sunt cu atât mai mari cu cât părinții știu la ce să se aștepte și cum pot rezolva o serie de situații ce vor apărea odată cu începerea grădiniței. Așadar, dacă și tu ești un părinte ce se pregătește să-și ducă pentru prima dată copilului în colectivitate și simți că ai nevoie să afli mai multe despre acest subiect, te invit la atelierul „Prima zi de grădiniță” în care vei afla:
- care sunt principalele provocări ale acestei etape de debut și cum poți să le faci față,
- cum să-ți pregătești copilul pentru a traversa mai ușor această etapă,
- cum să identifici nevoile specifice ale copilului tău, legat de intrarea în colectivitate,
- ce ai de făcut înainte de prima zi în care copilul va păși în grădiniță,
- care sunt diversele moduri în care își exprimă copiii emoțiile și cum să gestionezi o criză de plâns/furie a celui mic,
- ce este anxietatea de separare și cum să o abordezi.
Detaliile atelierului:
- Când: Miercuri, 9 august, ora 17.00
- Unde: Cabinet Individual Psihologie Neacșu Raluca, str.. 10, bl. 27i, sc. B, ap. 20
- Cost: 120 lei
- Înscriere: 0721 261 714 (sms sau mesaj WhatsApp)